Movila miresii1

MARIA DUMITRAŞCUMOVILA MIRESII

Mamei meleŞi amintirii tatălui meu.

CAPITOLUL I

Movila miresii Iunie, 1980 E o zi înăbuşită de iunie. Stau întinsă pepătura mea verde, aceeaşi pe care obişnuiam sămerg de-a buşilea când aveam în jur de un an.Cântă guguştiucul, toată copilăria mea a cântat. De când ne ştim, cântă exact la fel, aşa cumprobabil şi noi, oamenii, îi părem lui, atunci cândvorbim. Miroase a vechi pe pătura asta, a copilărieapusă şi a iarbă proaspăt plouată. La umbraaceluiaşi cireş, care mi-a ascultat toate poveştile,visez că voi pleca într-o zi de aici, pe drumuricare mă aşteaptă la ele, să le găsesc şi explorez.Chiar dacă tot ce ştiu e acest pământ, un glas firavdin fiinţa mea îmi şopteşte că viaţa se află dincolode satul ăsta. Cel mai mult îmi place să stau subcireş primăvara. Florile lui albe mă scufundă învis. Călătoresc spre tărâmuri necunoscute, cucartea în mână. Devin o domniţă de oraş care îşi întâlneşteprinţul coborât dintr-o stea, numită soartă. Porto rochie albă, cu dantelă la mâneci şi la guler,mărgele din perle la gât, mănuşi fine, din mătase,până la cot, şi o pălărie albă, cu flori de câmp 6

Movila miresiiaplicate pe ea, ca decor. Rujul roşu îmi dă un aermisterios şi feminin. Sandalele mele din pielepăşesc hotărât pe aleile necunoscute din marileoraşe. Sunt sofisticată, dar simplă. Sunt naturală,dar elegantă. Am atitudine şi am bune maniere,sunt o domnişoară de oraş citită şi bine educată.Apoi, mă trezesc sub acelaşi cireş, care îşi scuturăflorile pe filele vechi ale cărţii, pe ochii mei, pepărul meu, şi mă gâdilă. Îmi place să fiu acoperităde florile cireşului. Îmi place cum se simte aerulprimăverii. Soarele intră în nori pentru o clipă. O găinăexasperată este alergată de un cocoş prin toatăcurtea. O văd de aici, din grădină. E tare gălăgioasă, dar sunt obişnuită cuzgomotul de aici, de la ţară, care probabil că estelinişte, în comparaţie cu aglomeraţia din oraşe. Avem o curte mare. Are aproximativ 1000mp şi două grădini. Îi cunosc fiecare colţişor, cuochii închişi. În fundul curţii este WC-ul. Lângă else află coteţul porcilor şi multe căpiţe de fân, răs-pândite pe o suprafaţă mai mare. În spatele coteţului, când eram mai mică,ascundeam prăjiturile făcute din pământ şi grâu.Doar le făceam, nu le mâncam. Dacă mergi puţin 7

Movila miresiiînainte, poţi observa în stânga, pe toată lungimeacurţii, cum se întinde grădina cea mare, în carelenevesc acum. Pe măsură ce înaintezi, poţi vedeaîn stânga leasa pentru porumb, butoiul de ţuică şimagazia, iar în dreapta coteţul găinilor, grajdul şibeciul. Mai faci câţiva paşi, zăreşti a doua grădinăşi, luând-o la dreapta, pe lângă ea, intri în casă. În grădina în care mă aflu acum, obişnuiamcând eram copil să mă pierd printre copaci şiburuieni înalte, să păşesc către alte lumi, pline deaventură şi mister. Acum îmi pare mult mai mică.Parcă a micşorat-o timpul. Sub gardul din fundulgrădinii, era o mică adâncitură prin care eu şi cuMagda obişnuiam să ne strecurăm, fără să ştie ainoştri, şi ajungeam într-un alt univers. Luând-o prin spatele caselor, ajungeam pecâmp şi rătăceam prin viţa de vie. Era secretulnostru. Lumea îmi părea atunci mai mare, mailiberă, mai necunoscută şi mai însorită. Aerulavea alt parfum. Parcă şi cerul era mai albastru. M-am trezit brusc într-un corp străin, cevrea să semene cu al unui adult. Aproape că suntfemeie. Şi vreau să descopăr tumultul oraşelor,să mă pierd în haosul lor şi-n nemărginirea lor 8

Movila miresiiprăfuită, şi să-mi găsesc liniştea. Magda a plecatde mult. La ţară zilele curg la fel, parcă apăsătoare,de atâta tihnă. Aici, în grădina asta, dintr-o curteoarecare, dintr-un sat, numit Movila Miresii, si-tuat la vreo 30 km de Brăila, o, da, Brăila, oraşîndepărtat şi mult visat!, timpul parcă a stat. Aceiaşi oameni şi aceeaşi rutină zilnică,aceeaşi Ană visătoare, fiica Victoriei Iosif şi a luiPetre Iosif, fiică a poporului; aceeaşi Aură, cubucle aurii şi cu soarele în ochi (prietena meabună); aceeaşi Victorie de piatră, care munceştecu sârg, mai mult decât tata, rece şi inexpresivă,mamă eroină a comunismului (mama); acelaşiPetre muncitor şi târziu acasă, abandonându-şiexistenţa în paharul băut la cârciuma din faţaalimentarei (tata); aceeaşi Magdă fugită de acasăîn Italia (iubita mea soră); aceeaşi Marioară (soramamei), rea de gură, văduvă şi fără copii, mereuuitată pe banca din faţa curţii ei, de unde priveştela şosea, alături de buna ei prietenă, tanti Lenuţa,pe care copiii din sat au poreclit-o zgripţuroaicapentru că ghiceşte în cafea şi-n cărţi; aceeaşi tantiRozeta cu care mama nu mai vorbeşte de secoleîntregi, habar n-am de ce, adulţii ăştia! (sora ei); 9

Movila miresiiacelaşi Gică, cu şapca în cap, îndrăgostit mereude fata cu păr auriu; acelaşi Marian, copil rebel,cu limbaj colorat, prieten cu Gică; aceeaşi vânză-toare de la alimentară de când m-am născut, lafel de slabă şi de înaltă, cu acelaşi nas mare şi părbrunet, împletit la spate, (tanti Vetuţa), aceleaşizile care se scurg către nicăieri. M-am hotărât. Dau la admitere la liceu varaasta şi dusă voi fi. Indiferent că ai mei nu sunt deacord. Eu şi cu Aura ne-am strâns deja bănuţifrumoşi în ultimii ani. Din banii câştigaţi la târgdin vânzarea de mere, pepeni, vin şi ţuică, ne-ampăstrat mereu şi nouă. Bineînţeles, pe ascuns.Nici ai mei, nici tatăl ei (mama ei a murit când eramai mică), nu acceptă să fim fete educate de oraş.Ei vor să stăm pe veci aici, să lucrăm pământul şisă-i ajutăm la treburi. Să viseze în continuare!Noi visăm la mai mult. Mult mai mult. Deşi amfost aproape săptămânal la Brăila, în vacanţelede vară, să vând pepeni, pentru mine a rămas unvis, un tărâm neexplorat spre care se duc atâteamaşini, când trec pe aici, prin faţa camerei mele,pe DN22. Parcă se duc să trăiască, parcă călăto-resc spre viaţa adevărată. Acolo unde se întâmplălucruri. Pentru că se duc la oraş. La oraş, Cerule! 10

Movila miresiiTânjesc după Brăila cum alţii, cu vise mai mari,visează la vreun oraş din inima Europei. Visez laBucureşti, aproape timid, cum alţii trebuie să-şidorească să vadă America. N-am ajuns niciodatăla Bucureşti. N-am ajuns, de fapt, în niciun oraş,în afară de Brăila şi de Râmnicu Sărat. Eu nu cermai mult decât să locuiesc în Brăila sau în oriceoraş din provincie, să am un soţ bun, să îmiîntemeiez o familie, să muncesc unde îmi place,adică, să fiu profesoară, poate actriţă de teatrusau scriitoare, de ce nu?, să avem casa noastră, şio grădină cu multe flori, să călătoresc (nu doarprin intermediul cărţilor), să avem baie în casă şio maşină de spălat şi o Dacia 1300 cu care să neplimbăm prin ţară. Ah, şi un televizor în sufrage-rie. Eu zic că sunt realistă. Mama îmi spune cănu trebuie să râvnesc niciodată la prea mult. Săaibă dreptate? Cocoşul a prins găina în sfârşit. O calcă.Extaz maxim. Vom avea pui! Guguştiucul a făcut opauză. O căruţă încărcată trece pe şoseaua încinsă,bălăngănindu-se. Ceaa, talane!, o voce de femeie,un pocnet de bici, căruţa o ia la dreapta. Mă mir 11

Movila miresiică mai aud sunetul ăsta. E atât de familiar. E atâtde prezent în timpanele mele şi-n toată fiinţamea. Apoi, o maşină în viteză ne clatină casa dinchirpici. Mă rog, o face să vibreze. Ştiu asta atâtde bine pentru că eu stau în ultima cameră, caredă spre şosea. Cu fiecare maşină mai mare, gea-murile din camera mea tremură ca la cutremur.Toate maşinile astea se duc spre Brăila sau spreBucureşti, iar eu rămân în urmă, cu dorul meu deducă, în acelaşi sat uitat, cu pereţii mei care sezguduie. Soarele iese din nori. Razele lui fierbinţi sestrecoară printre crengile cireşului şi mi se aşazăfix pe ochi. Mă orbesc, mă bucură, mă relaxează.Mă frec la ochi. Văd pete negre. Încerc să mă fe-resc. Întind degetul spre soare şi îl acopăr. Oh, adispărut. Cât de mic e soarele sub degetul meu! Se aude brusc zăvorul porţii de fier. Îl ştiuatât de bine! Închid ochii, am pleoapele grele. Mi-e cald şi mi-e lene. Sunetul găleţii scoase din fân-tână. Sunetul... Oh, nu, te rog! – Anişoaro! Scoală, fă, şi mergi să-i iei ţigărilu’ tac-tu! Că vine acuşi de la câmp şi iar măbălăcăreşte! Ai dat de mâncare la porci? – S-a făcut, să trăiţi! 12

Movila miresii – N-ai fost, fă, după vacă? Vezi că ie în bătă-tură, deschide poarta! Muuu, se aude Marcela, la poartă. Are per-sonalitate, n-aşteaptă ea după nimeni. Mă ridic de pe pătură parcă trezită din vis,uşor iritată. Asta e viaţa ta, mai e puţin, rezistă!Mă duc şi deschid poarta, să intre Marceluţa. Sebucură că mă vede. O mângâi puţin, aşa ne salu-tăm noi. O conduc repede în grajd şi apoi mă repedla alimentară. Este imediat după curbă. La unkilometru distanţă. O, Doamne, am uitat de porci!Las’ că le dau când mă întorc. Paşii mei se târăscpe şoseaua încinsă. Trece un camion, mă feresc şimerg pe „trotuar”, adică pe marginea şoselei,prin iarbă şi bălegar. Cântă din nou guguştiucul.Inspir aerul curat de vară. Îmi ţin de rochia meade fată de la ţară, care deşi este lungă, tinde săzboare puţin în sus, indecent, când trece în vitezăun camion. Ajung la alimentară. Mă mir că nu-lgăsesc pe tata cu o sticlă de bere la măsuţa dinfaţa alimentarei. Mă alarmez. Clar n-are ţigări.Sunt doar câţiva vecini cu sticla în mână, destulde tăcuţi azi. Plec de la alimentară cu pachetul deţigări şi cu speranţa că tata n-a băut azi. 13

Movila miresii O zăresc pe Aura la poartă, sub acelaşi teibătrân sub care am copilărit, sub care am plâns,am râs, ne-am îndrăgostit. Parfumul îmbătătorde tei mă învăluie brusc într-o stare plăcută, denostalgie. – Anuţaa! Ce faci, fată? Vino încoa’, să-ţi zic! – Bine, fată, am fost să-i iau ţigări lu’ tata.Tu ce faci? Îi strig eu, în timp ce mă apropii de ea. – L-am văzut pe Gică! A trecut pe aci cuMarian! Mi-a făcut cu ochiu’. Sunt roşie toată, nu?Ţine-mă să nu cad! – Hai, revino-ţi în fire! E doar un puştan,mai şi fumează... În plus, vom pleca de aici, nu-lvei mai vedea pe Gică... Îi răspund eu, puţin camserioasă, ştiind că Gică nu e la fel de inteligent caprietena mea. – Dar... Nu-mi pot lua gândul de la el, Anuţa.Ştiu că vom pleca... El nici nu vrea să audă sămeargă la Brăila la liceu... Atât mă oftică! Eu ştiucă poate mai mult decât să lucreze pământul toa-tă viaţa. – E alegerea lui, Aura. Poate că atâta poate.Putem doar cât credem că putem. – Ba nu! – Ba da! 14

Movila miresii – Off, fată, unde găseşti tu cuvintele asteacomplicate? – În cărţi. – În cărţi! Strigăm noi, în acelaşi timp. Nu eceva nou să spunem acelaşi lucru în acelaşi timp. Începem să râdem. – Aoleu, vine! – Cine? – Gică, băieţii, uite-i că vin! Cum arăt? E entuziasmată şi agitată tare, îşi aranjeazăpletele aurii şi îşi scutură praful de pe rochie. – Arăţi bine, ca întotdeauna. Nu-i băga înseama! Dacă vrei ca Gică să te placă cu adevărat,e nevoie să fii indiferentă. Am citit eu asta într-ocarte, cred că funcţionează. Ia uită-te la mine,bărbia sus, aşa, zâmbeşte şi ignoră-i. – Bine, bună idee! Dar îmi vine să râd! – Nu! Gândeşte-te la ceva trist şi nu te maihlizi! – Ce face fetele? Întreabă Marian, un băiatprea înalt şi slab pentru vârsta lui, roşu mereu înobraji, purtând zilnic acelaşi tricou albastru şiaceeaşi ţigară după ureche. Are 16 ani, a abando-nat de mult şcoala. Nici Gică nu prea mai trece pe 15

Movila miresiila şcoală. Marian are o influenţă proastă asupralui. – Fată! Oare ce mai face Cristi? O întreb eupe Aura, subtil. – Care Cristi? Întreabă ea, făcând ochii mari. – Ăăă, nu aşa îl chema pe frumuşelul ăla...De la Brăila! De ne-a plimbat cu mașina prin orașşi-i plăcea de tine? Îi fac semne, să se prindă. – Ooo, daa, Cristi! Răspunde ea, puţin camteatral, apoi îşi pleacă fruntea în jos, roşie la faţăca sfecla şi gata să explodeze în râs. Se uită apoila Gică. Pare ruşinat şi abătut. Gică este un băiatdestul de mic de înălţime, adoră să joace fotbalpe maidan, are ochi negri şi mari, în care poţi citio anumită tristeţe, poartă aceleaşi tricouri largipe el, împrumutate de la fraţii lui mai mari, şi nu-şi dă niciodată jos şapca din cap. Când era maimic, băieţii mai mari i-o furau şi alergau cu ea, sărâdă de el. E timid, dar nu vrea să pară aşa. – De Cristi Hârban vorbiţi voi, mă? De rata-tu’ ăla care voiam să-l bat? Întreabă Marian, întimp ce scuipă seminţe. – O, nu, nu! E din Brăila băiatu’! Şi se zice„pe care”! Îl corectez eu. 16

Movila miresii – Aaa, bine. Fiţe... Brăila! Pe care Cristi... ţi-lbat şi pă ăsta! – Hai să mergem, îi spune Gică lui Marian. Mă uit la Aura. E încurcată şi tristă. Ar vreasă-l oprească pe Gică şi să-i spună că nu există ni-ciun Cristi, dar nu poate. S-ar face de râs. Cred căam dat-o în bară, încercând să o ajut. Îmi amintesc brusc de ţigări, de tata şi debălăcăreală. Dacă a ajuns acasă? Dumnezeule! Am uitat complet. – Ui... Uită-l pe Gică! O să plecăm de aici şitotul va deveni doar o amintire. E mai bine aşa, sănu-i dai speranţe, nu crezi? – Ai dreptate, Anuţa... Răspunde ea, necon-vinsă. Mâine mergem la lac. Să recapitulăm pla-nul pentru marea evadare! Ce zici? – S-a făcut! Mergem la Lacul Seaca, că acolosuntem singure şi nu ne deranjează nimeni. – Da! Bună idee! Dacă stau să mă gândesc...O să merg eu înainte, vreau să am momentul meude reflecţie! Ne vedem acolo la ora 2, ce zici? – Bine! Trebuie să plec, că vine tata! Te pup,pe mâine! – Pa, fată! Grăbesc pasul, agitată şi plină de griji. 17

Movila miresii Mama poate fi caftită chiar acum de tata, iarprietena mea poate să plângă din cauza mea. Nutrebuia să fac toată scena aia. Ce mi-o fi venit? Înfond, naturaleţea e cea care câştigă întotdeauna.Mă simt mizerabil. Drumul îmi pare atât de lungpână acasă. Pe şosea trec tot mai puţine căruţe,soarele apune şi se reflectă pe şosea, de parcă s-aprăbuşit pe pământ. Se înserează cu fiecare paspe care îl fac spre casă, se face tot mai întuneric.Şi tot mai parfumat e drumul spre casă, plin demireasma teilor. A început să bată vântul şi să ri-sipească teii pe şosea. Miroase a ploaie. O, nuuu!Tanti Marioara. Stă pe bancă cu tanti Lenuţa. Grăbesc pasul, făcându-mă că nu le văd. – Ce faci, Anişoară, dragă? Ia vino, fă, oleacăîncoa’! O aud doar, nu mă uit la ea, dar mi-o imagi-nez, cu mâinile încrucişate la piept şi tare curioa-să. – Săru’mâna, mă grăbesc! Îi zic eu. – Vino, fă, până încoa’, ce eşti aşa repezită?Vrea să-ţi spuie Leana ceva. Ce face mă-ta? – Scuze, tanti, mă grăbesc! Îi răspund eu şigrăbesc pasul. – Hai, că eşti obraznică, nu-mi place! 18

Movila miresii Extraordinar, nu-i place. O să-i zică sigur luimama cât de neobrăzată sunt. În fine. Am scăpat.O aud tot mai vag. Tanti Marioara sau mătuşica,cum îi zic eu de mică, e o femeie grasă, trecută de50 de ani, nu-şi scoate niciodată baticul din cap,ţipă când vorbeşte şi e spaima copiilor răciţi dinsat. Ea le face frecţie, foarte apăsat, cu toată furiaşi ura adunate la un loc în două mâini, de parcăar frământa o cocă. Seara, când vine de la câmp,stă cu tanti Lenuţa pe bancă la taclale, să nu lescape nimic din ce mişcă în sat. N-are copii. Nuare bărbat. Nea Vasile a avut parte de o moartetragică. Când încărca saci de grâu în căruţă, caluls-a speriat de o maşină care trecea pe şosea şi aluat-o la fugă, strivindu-l pe bietul om sub roţilecăruţei. Nu mi-l amintesc, aveam 3 ani atunci şiMagda 11 ani. Of, Magda! Uneori mi-e frică că aş putea să-iuit trăsăturile feţei, care îmi par tot mai şterse înamintire. Noroc că am poze cu ea. Într-o zi a fugitde acasă, de fapt, din Brăila, unde făcea liceul.Avea 16 ani şi era îndrăgostită de Neluţu, unbărbat din satul vecin. Şi-au riscat viaţa trecândgraniţa şi duşi au fost în Italia. N-am mai văzut-o 19

Movila miresiide atunci. De şase ani. Mama nu vorbeşte cu ea,nu a iertat-o. Poate că din cauza asta nu vrea să mă lasesă plec la liceu, să nu se repete povestea. Deparcă n-aş putea să fug şi de aici! Eu am iertat-ope Magda. Şi am înţeles-o, într-un fel, deşi nu şi-amai terminat niciodată liceul. Pe frăţiorul meu, Iulian, nu l-am cunoscutniciodată. Adică, l-am cunoscut, dar eram preamică. Aveam 5 ani, el 3. Singura amintire cu el edin acea zi fatidică. Ne era rău amândurora. Mama l-a dus la dispensar. Mi-e o frică dedispensar de mor. Tata a rămas cu mine acasă,căci nu îmi era atât de rău. Când să mă ducă şi pemine, căci se agravase starea mea, a venit tantiLeana şi a spus că mă face ea om. Exact aşa a zis,îmi amintesc bine. M-a uns cu oţet pe mâini, pe gât, pe spate,zicându-mi: „Uite ce gâlme ai la mâini, tu eşti deo-cheată, fă”, mi-a descântat de deochi şi m-a puspe picioare. Îmi amintesc că după ce m-am dat josdin pat, vioaie, şi după ce tata a pus lemne în sobăşi şi-a turnat un pahar de ţuică, respirând uşurat,s-a auzit poarta trântită, calul nechezând agitat şi 20

Movila miresiiun ţipăt prelung, ca de animal chinuit. „A murit,băiatu’, Petricăă! A murit băiatu’!” M-am uitat pe geam. Era în braţe cu el şi s-aaruncat în genunchi. Tata şi-a pus mâinile în capşi a amuţit (de atunci, a dat în bâlbâială). I-amspus „Nu, tată, n-a murit Iulică, n-are cum, ce-ai? Osă ne trezim în curând”. Atât îmi mai amintesc.Nu-mi mai amintesc chipul lui Iulică, înainte sămoară, nicio amintire nu mai am cu el, în afară deochii lui de copil supărat, tăcut şi bolnav din aceadimineaţă când s-a simţit rău. Uneori mă uit lapozele cu el de pe pereţi, inclusiv la cele de laînmormântarea lui, care sunt puse la loc de cin-ste, în ramă pe perete. N-am înţeles niciodatăobiceiul ăsta sinistru de la ţară, să-i faci pozemortului şi să le agăţi pe perete. Când eram maimică, mă traumatizau şi nu mă uitam niciodată laele. Când am mai crescut, am început să uit căsunt acolo. De ce caută oamenii să imortalizezeclipele tragice? Să nu le uite? De frică că altfel arînşela iubirea purtată pentru omul drag? Haidade! De parcă ar putea uita vreodată! Îmi imaginez uneori cum ar fi arătat fratelemeu acum. Cum ar fi arătat în viitor. Cum ar fifost viaţa lângă el. Ce gânduri şi vise i-ar fi însu- 21

Movila miresiifleţit privirea, ce decizii i-ar fi trasat destinul, cepasiuni ar fi clocotit prin fiinţa lui. Cum ar fi vor-bit, ce voce ar fi avut? Ce gesturi, ce comporta-ment? Cine ar fi fost prietenii lui, de aici, din sat?Nu voi şti niciodată, soarta l-a luat de lângă noi. Ajung acasă abătută, încă prinsă de greuta-tea apăsătoare indusă de amintiri. În curte e mama, cărând o găleată cu apă. – Scuze că... Ştiu că am întâr... – Treci în casă, fă, că începe ploaia! Vezi căţi-am făcut desert din mămăligă. – Imediat, mai am ceva de făcut! – Am dat io de mâncare la porci, fugi deaicea! – Eşti cea mai tare! Sunt surprinsă. În loc să mă certe, mă invităîn casă să mănânc ceva bun! Începe să tune şi săbată vântul mai tare. Când intru în casă, tata seridică de la masă. Toarnă pe gât un păhărel deţuică. Îi pun ţigările pe masă şi mă aşez pe scaunsă mănânc. Pare mai treaz decât de obicei. Îşi aprinde o ţigară. – Ce faci, Anişoară? Ce ai întârziat aşa? Iar,iar... ai umblat brambura? 22

Movila miresii – M-a ţinut mătuşica de vorbă! Îmi pare rău,ştii cum e ea... Îi răspund eu, în timp ce mănânc. – Nu mai vorbi, fată, cu mâncarea în gură, cănu-i bine. Da, ştiu cum ie Marioara, nu-i mai taceclanţa. Îmi zâmbeşte şi-mi face cu ochiul. Începem să râdem. Mereu m-am înţeles maibine cu tata. E mai apropiat de mine decât mama.Începe să plouă torenţial. Mama intră în casă,pune apa la încălzit pe sobă, pentru baie, şi seduce în casa de sus să aducă prosoape (aşa spu-nem noi la dormitoare pentru că se află sus, adicăla trei trepte mici de urcat; primul dormitor estegol, al doilea a fost al Magdei, tot gol a rămas, iarultimul, din fund, care dă spre şosea, e al meu).Semiîntunericul din bucătărie e luminat uneoride strălucirea orbitoare a fulgerelor. E linişte,mereu e linişte de mormânt aici. Măcar de-am fiavut curent şi un televizor. Sau o tanti Marioara.Glumesc. Doar ploaia străbate liniştea, lovind puter-nic în acoperiş. Nu de puţine ori ne-a plouat încasă. Nu de puţine ori mi-am găsit caietele pen-tru şcoală ude leoarcă. Mă uit la tata, care parcă îmbătrâneşte pe zice trece. Mustaţa lui a început să încărunţească, 23

Movila miresiiobrajii lui roşii sunt luminaţi de lampa cu gaz,ochii lui buni ascund amărăciune. În lumina ob-scură din jur, în sunetul ploii, în umbrele caredansează pe pereţi, tata pare un personaj tragicdin cărţi. – Auzi, Anişoară? Când ziceai că e admitereala liceu, tată? Mă întreabă în şoaptă, să nu-l audămama. – În iulie. Peste două săptămâni. De ce? – Cum de ce? Te duci şi o dai. Vorbesc eu cumă-ta. – Deci, nu-mi vine să cred ce aud acum! N-am învăţat degeaba! Să ştii că am învăţat tot, suntpregătită! Ţip eu, neştiind cum să-mi exprim mirareaşi entuziasmul. – Şhht, că vine mă-ta! Mă ridic şi-l strâng în braţe. Mă mângâie pecreştet şi îi simt iubirea nemărginită de tată. – Eşti fată deşteaptă, Anişoara. Semeni cutac-tu. Cum să nu te dau la liceu? Hai, fugi de-aci,că vine. – Mulţumesc, tată! Când o să audă Aura! – Ce vorbeşti, fă, aşa tare? Să te pregăteştide baie. Am adus prosoape. Ne întrerupe mama. 24

Movila miresii N-o să uit niciodată acea noapte. După ceam făcut baie, am adormit ca un prunc, cu ploaiaşi cu tunetele în timpane. Am visat că sunt la liceu. Mă trezesc la ora 5, când încă cântă cocoşulşi soarele e deja pe cer. Cel mai mult îmi plac di-mineţile. Nu sunt atât de luminate, umbrele lăsa-te prin curte de soarele timid îi oferă dimineţii omagie aparte. Miroase a ploaie, a verdeaţă udă, aviaţă, a speranţă şi a noi posibilităţi, iar eu azisunt fericită. Oare aşa miros dimineţile şi la oraş? Mama umblă prin obor şi îşi pregăteşte că-ruţa, să plece la câmp. Tata mulge vaca. Îl privesc,îi zâmbesc şi mă simt complice cu el, într-un com-plot împotriva mamei. Dau de mâncare la găini şila porci, scot apă din fântână şi, apoi, fug în grădi-nă să-i spun cireşului că plec. Vorbesc des cu cireşul. E prietenul meu. Corcodel, ştiu că nu eşti corcoduş, dar eu te-am poreclit aşa, când eram prea mică să înţelegdiferenţa dintre un corcoduş şi cireş. Vreau să-ţizic că voi pleca, vom pleca de aici! Da, da, eu şi cuAura plecăm la Brăila. Nu-i aşa, zici că-i vis? De-arfi viaţa aşa frumoasă ca în dimineaţa asta! Să neţii pumnii! Hai, nu te întrista, nu te voi uita nicio- 25

Movila miresiidată. Vreau să fii fericit. Ştiu, nu voi mai fi atât dedes pe aici, la umbra ta, să-ţi spun poveşti, dar măvoi întoarce şi ne vom revedea. Îţi promit! O să vincu poveşti mai multe şi mai reale. Tu mă vei purtaîn amintirea crengilor tale. Brusc începe să bată vântul şi să scuturecireşele. Prind una în pumn şi-o sărut. Hai, nu plânge, Corcodel! Mai avem douăsăptămâni, prostuţule! Te voi purta în gând oriun-de mă va purta viaţa. Sunetul înfundat al roţilor de căruţă. Tropă-itul lui Ţache. Vocea mamei. – Anişoaro, noi plecăm, să duci vaca! 26